Respect domnule DOCTOR!

Respect domnule DOCTOR!

Am avut fericirea sa nu traiesc multe experiente legate de spitalele romanesti. Putinele traite mi-au lasat un gust amar. M-au facut sa ma rog la Dumnezeu sa mor de moarte buna, sa nu ajung vreodata intr-un spital romanesc. Ultima experienta m-a facut totusi sa cred ca, daca Dumnezeu te iubeste, din spitalele noastre poti iesi viu.

Anul trecut, pe 8 decembrie, mama s-a simtit rau . Ajunsa la spitalul din Mizil i s-a pus o perfuzie si a fost lasata sa moara. Simtindu-se tot mai rau am luat-o si am plecat spre Spitalul Judetean Ploiesti. Era foarte grav. In 2 ore i s-au facut investigatiile si a fost operata. Asteptam infrigurata iesirea medicului din sala de operatie pentru a-i cere vesti despre mama. Nu eram singura care asteptam . Era aproape 12 noaptea si nu iesise din sala . Cand a aparut mi s-a cam taiat elanul. Nu parea cea mai abordabila persoana. Parea dur si necomunicativ. I se citea oboseala pe fata. In cateva cuvinte mi-a explicat ca , laparoscopic, mamei i s-a scos bila si ca evolutia din zilele urmatoare este foarte importanta. Avea deja infectie ceea ce putea declansa o pancreatita. Refuzam sa cred si sa concep ca asa ceva este posibil. Zilele urmatoare au confirmat previziunile sumbre ale medicului. In mintea mea pancreatita era egal cu moartea. Refuzam sa cred ! Mama se simtea din ce in ce mai rau. In seara de 17 decembrie a facut febra mare. Asistentele au sunat medicul care le-a spus pentru a doua zi sa o pregateasca de operatie. Cand am ajuns eu era deja in sala. In jurul pranzului medicul a iesit din operatie. L-am abordat si i-am cerut detalii. Mi-a spus ca mama are o pancreatita urata, ca au deschis-o si au efectuat lavaj abdominal. Am intrebat cat este de grav. Raspunsul m-a naucit :“ am facut tot ce depindea de mine, restul depinde de Dumnezeu”. La insistenta mea de a -mi exprima in procente sansele de supravietuire raspunsul a fost:“ din pacate , de pancreatita, se mai si moare”.  Mi-a spus ca o pot vedea la terapie intensiva si sa nu ma sperii ca este plina de furtune. Avea doua sonde, sapte tuburi de dren si perfuzie. Noaptea acelei zile am petrecut-o singura in fata terapiei.  Nu vreti sa stiti care este sentimentul pe care-l traiesti cand sunt scosi din terapie intensiva 5 morti si te intrebi daca vreunul dintre ei este al tau. Timp de 10 zile cat a stat la terapie intensiva, am pazit usa. N-am stiut niciodata sa spun , nimanui, “te iubesc”, pot doar sa o arat.Atunci i-am spus mamei pentru prima data. Nimeni nu avea voie sa intre la mama, in cele doua ore in care era permisa vizita, decat cu zambetul pe buze. Toti trebuiau sa-i spuna cat de bine arata si sa debordeze de optimism. Ajunsesera asistentele sa nu permita accesul la mama decat cu acordul meu. Desi acolo ingrijirea bolnavului apartine medicului din terapie, chirurgul trecea in fiecare zi sa o vada pe mama. Ma gandeam cu groaza la momentul transferarii in salon. Cunosteam conditiile de acolo. Dupa cateva zile m-am dus sa “vorbesc” cu chirurgul. Replica primita mi-a confirmat ceea ce incepeam sa banuiesc. Omul era un inger. Citez: “ Doamna, lucrurile aceste nu se pot cumpara cu bani!”. Cand mama a fost mutata in salon m-am muta si eu in spital. Avea nevoie de ingrijire permanenta si nu aveam cum sa o las pe mana infirmierelor. Ar fi insemnat sa o abandonez. Modul in care acestea trateaza pacientii este strigator la cer. Am descoperit atunci ca sistemul sanitar romanesc nu asigura decat gazduire si priceperea medicilor. Din acea zi am cumparat tot ceea ce era necesar bolnavului: seringi, fase, branule, pungi de dren, perfuzoare, etc. Pe langa toate astea cumparam si medicamentul principal : sandostatin-90 ron pe zi. Doua luni si jumatate am trait asa, acolo. Am cunoscut fiecare asistenta, fiecare infirmiera, fiecare medic al sectiei. Am facut cunostinta cu gandacii din saloane, cu toaletele insalubre, cu mirosurile pestilentiale, cu aroganta infirmierelor, cu autosuficienta unor asistente. Aveam sa descopar ca medicul mamei era cel mai cautat doctor chirurg. Dupa aproape trei luni de lupta mama pleca din spitalul judetean vie si sanatoasa. Era un adevarat miracol!

Acum vreau sa vorbesc despre ingerul care a facut posibil acest miracol. Acesta se numeste Dan Oprea. Este medic chirurg in sectia Chirurgie 2 a Spitalului Judetean. Nu este cel mai iubit medic al sectie. Nici de catre infirmiere, nici de catre asistente, nici de catre conducerea spitalului. De ce? Motivul : pentru el pacientul reprezinta prioritatea. Pentru pacient se certa cu toti cei enumerati mai sus. Pana anul trecut nu credeam ca in sistemul sanitar romanesc exista astfel de oameni. Credeam ca toti cei ca el au plecat afara. Dupa ce-si facea treaba de chirurg acest om vindeca cu vorba. In fiecare dimineata, la vizita, se aseza pe patul fiecarui pacient si discuta cu acesta: cum se mai simte, ce proceduri va practica in continuare, glumea cu pacientii, ii intreba de neajunsuri. Totul cu un calm si o bunanate de care nu l-ai fi crezut capabil privindu-l. Timp de trei luni prin acel salon au trecut sute de paciente. Cu toate bolile si de toate conditiile sociale. Pentru Dr. Dan Oprea nu exista diferenta. Toate erau tratate cu aceeasi atentie si daruire. Nu l-am vazut niciodata nervos pe un pacient. Indiferent cat de aberant era acesta. In schimb l-am vazut nervos pe asistentele care greseau un procedeu, pe infirmierele care nu-si faceau treaba pentru care erau platite, pe Stambeanu care nu aproba o tomografie ce era vitala pentru conduita de urmat in cazul unui pacient. L-am vazut pe acest om traind si facand cu pasiune meseria careia isi dedicase viata. L-am vazut venind sa-si vada pacientii in fiecare dintre zilele acelei perioade ( libere sau nu) inclusiv in ziua de 31 decembrie cand deja anuntase ca nu mai vine. L-am vazut afectat emotional dupa o interventie grea sau care producea suferinta bolnavului. L-am vazut fericit cand lucrurile evoluau bine. Niciodata nu-ti dadea sperante false si intotdeauna iti prezenta varianta cea mai pesimista. Acest om avea zile cu peste 10 interventii chirurgicale. Timp de 3 luni cat am stat acolo nu am vazut sau auzit sa fi pierdut vreun pacient. Nu am auzit vreun pacient sau apartinator spunand un lucru rau sau nepotrivit despre chirurgul Dan Oprea.  Pentru mine acest om a facut un miracol . Cand ma rog, prima data multumesc lui Dumnezeu ca acest om exista. Nu mi-ar ajunge o viata sa-mi exprim recunostinta! Acest om este cel care a avut curajul sa prezinte realitatea din Spitalul Judetean. Pentru acest motiv conducerea spitalului incearca sa insinueze ca ar fi nebun. Poate  este “ nebun” ca incearca sa se impotrivesca sistemului, ca incearca sa scoata la suprafata gunoiul ascuns sub pres, ca incearca sa faca medicina performanta in niste conditii infecte cand ar putea sa faca avere lucrand oriunde afara, ca reuseste operatii care nu se fac in multe din spitalele romanesti, ca inoata impotriva “ curentului”. Eu una mi-as dori ca in tara mea sa fie numai astfel de “ nebuni”. Doar cand acesti “ nebuni” vor fi mai multi decat oamenii “normali” Romania va fi tara pe care mi-o doresc. Pana atunci ma rog doar ca  acestia , putini, sa nu-si ia lumea in cap satui sa se lupte cu morile de vant.

Respect domnule doctor! Dumneavostra sunteti exceptia care confirma regula. In Romania daca vrei sa fii medic cu adevarat, se poate.

Cand n-ai treaba, iti faci!

Cum ocupatie nu am dar treaba imi fac , in aceasta dupa amiaza imi facui treaba si plecai spre Ploiesti. Ajungand la ora de varf in oras cu greu am gasit un loc de parcare. Aveam treaba la Palatul Culturii asa ca m-am bucurat cand am gasit un loc de parcare la " 7 etaje". M-am dat jos din masina, m-am uitat dupa o taxatoare si cum nu am vazut niciuna, fiind  in intarziere, mi-am spus ca voi plati parcarea la plecare. Am intarziat ceva mai mult decat credeam. Se intunecase bine afara. Ma indreptam agale spre parcare . Cam libera. Cand m-am apropiat am constatat ca era si mai "libera" decat credeam. Majoritatea masinilor din parcare disparusera. Inclusiv a mea. Cum parcarea era acum goala am descoperit si eu ca era cu autotaxare. Acum se vedeau si aparatele. Incep sa citesc toate panourile in speranta ca voi gasi un telefon la care sa sun si sa intreb daca au acordat" gazduire masinii" mele. Dupa 10 minute de cautari renunt. Doamnele care ma insoteau, foarte optimiste, se gandeau ca e imposibil sa-ti ridice masina din parcare, probabil a furat-o cineva :). Domnul care ne condusese la masina vine cu ideea sa mergem la sediul Serviciului de Gospodarire Urbana. Ajunsi acolo am avut ocazia, pentru prima data , sa vad un maramuresean turbat de furie :) Ni se confirma ca masina a fost ridicata si ca o putem recupera platind o taxa de 450 lei de undeva din spatele hipodromului. Ne indreptam catre respectivul loc si intr-un final il gasim. Ajunsi aici, in timp ce companionii mei mai aveau putin si muscau din angajatii SGU eu ma indrept catre biroul unde trebuia sa platesc taxa. O platesc, imi recuperez Zambilica si plec spre casa. Ajunsa acasa ma gandesc la faptul ca Dumnezeu mi-a dat ochi sa pot citi cu ei si ma apuc sa caut HCL-urile specificate in nota de constatare. Interesanta lectura! Descopar ca angajatii SGU aveau dreptul doar sa-mi blocheze masina si sa-mi lase nota de constatare. Daca pana la ora 22 nu ceream deblocarea inspectorul putea dispune ridicarea. Amenda pentru deblocare era de doar 110 lei. Cum termenul legal pentru depunerea contestatiei este de 15 zile prevad ca in zilele urmatoare iar ma "plimb" la Ploiesti. Si presimt ca de data asta eu voi fi cea "turbata"!

La multi ani!

 

La multi ani copilul meu frumos!

Acum sase ani veneai pe lume. Erai copilul meu “comanda speciala”. Scorpion ca mine :)  In prima zi de viata am vazut o poza cu tine si mi s-a parut ca esti cel mai frumos copil din lume. Erai copilul meu! Trei zile mai tarziu, cand te-am tinut prima data in brate , la iesirea din spital, m-am asezat si am inceput sa plang. Erai “ a mea” , minunea mea mica!  Imi amintesc fiecare zi din viata ta, fiecare gangurit, fiecare noua nazbatie pe care o faceai . Imi amintesc  emotia extraordinara pe care am simtit-o cand te-am tinut in brate la botez. Fire nevazute ne legau si cu cat cresteai incepeai sa semeni si cu mine ( mai ales la caracter). Deveneai o mica scorpie :). Imi plac  “ privirea gingasa” pe care o ai cand te enervezi, accesele de personalitate, ambitia nemasurata , maturitatea nespecifica varstei si toate celelalte trasaturi care te fac sa fii tu . Ma regasesc in tine si sunt mandra de copilul meu frumos, copilul pe care mi l-am dorit si nu l-am avut niciodata. Imi sunt dragi posesivitatea cu care ma vrei numai pentru tine, conversatiile noastre despre orice, momentele noastre de tandrete in care trebuie sa-ti reconfirm ca-ti apartin numai tie. Cand mi-ai spus prima data “ mami” am simtit cum ceva se topeste in interiorul meu. Am simtit ca am ceva ce nimeni nu-mi mai poate lua. Ceva al meu, la fel ca mine.

Pentru toate acestea si pentru multe altele trebuie sa le multumesc lui Dumnezeu si parintilor tai. Oana si Cristi, va multumesc pentru minunea pe care mi-ati daruit-o si pentru ca mi-ati permis  sa fie si a mea, sa-i fiu al treilea parinte.

Copilul meu, imi doresc pentru tine sa ai parte de tot ceea ce poate viata oferi mai frumos. Imi doresc sa-ti urmezi intotdeauna visele si sa ai curajul  sa infrunti toate vicisitudinile vietii. Intotdeauna sa-ti aduci aminte ca poti orice. Asa cum spui acum , “ pot si eu mami”,  la fel sa faci toata viata. Imi doresc pentru tine sa fii ceea ce eu n-am avut niciodata curajul sa fiu. Ai toate atuurile pentru a reusi, trebuie doar sa ai incredere in tine.

La multi ani Ioana Loredana, sa-ti dea Dumnezeu sanatate multa  si sa-ti calauzeasca pasii! Restul depinde de tine!

Mami Ode te iubeste!

Vis de fluture

ZBOR DE FLUTURE

“Ceea ce nu traiesti la timp, nu mai traiesti niciodata.”

Ar fi bine daca, atunci cand ne este daruita viata, Creatorul ne-ar da si manualul de utilizare. Ar fi mai simplu. Nu toti avem capacitatea sa ne   “construim”  viata. Inadaptatilor le-ar fi mai usor sa citeasca instructiunile pentru a sti sa traiasca. Toti ne nastem pentru a deveni  fluturi dar unii ne uscam in stadiul de crisalida. Ne spunem permanent: mai e timp! La un moment dat ne trezim si descoperim ca timpul a trecut prea repede si noi nu am invatat sa zburam. Descoperim la un moment dat ca aripile sunt debile, culorile si-au pierdut stralucirea si suntem déjà obositi, nu mai avem puterea sa ne intindem aripile si sa zburam.  Visam prea mult, prea mult timp,  si uitam sa ne traim visurile, uitam sa TRAIM. Credem ca avem suficient timp pentru zbor si ne trezim la un moment dat ca nu mai  gasim vointa si curajul sa intindem aripile si a ne traim visul. Privim in urma cautand repere si ne dam seama ca acestea nu exista. N-am construit nimic, am visat doar la tot ceea ce am putea realiza dar  n-am trecut niciodata la fapte. Aveam timp! Cand ne trezim privim fluturii din preajma noastra si realizam ca acestia si-au trait visul de efemeride si  vor lasa in urma semne ale scurtei lor treceri pe acest pamant. Nu ne-am trait pericolele, nu ne-am comis greselile si ne consideram superiori celor care se expuneau VIETII. Tarziu ne dam seama ca nu ne-am trait nici satisfactiile , ca e tarziu, ca am obosit. “ Paduri ce-ar fi putut sa fie/ Dar niciodata nu vor fi”!

Lupu

Am si uitat cand am atins ultima data un caine. Orice caine. Am o teama maladiva de caini. O teama atat de mare incat nu trec la mai putin de 3 m de un caine. Nu intru in scara blocului meu daca acolo sau in apropiere este un caine. Mi-am ales scolile si job-urile in functie de zona in care erau amplasate, in functie de numarul cainilor vagabonzi care se gaseau in preajma. Nu exista ceva de care sa ma tem mai tare decat de caini.

Nu m-am nascut cu aceasta teama. Am capatat-o.

Cand aveam 6 ani si fratele meu 3, ne jucam in curtea casei . Aveam un caine adorabil. Mare ,alb si bland. Il chema Lupu. Eram inebuniti dupa el. Intotdeauna ne jucam cu el fara teama ca ni s-ar putea intampla ceva. Niciodata nu daduse vreun semn de agresivitate.  Niciunul dintre noi doi nu stiam ce este teama de animale. Era iarna si voiam sa captusim culcusul catelului nostru iubit cu paie pentru a-i fi cald. Luam cu manutele paie si le duceam in cotet. La un moment dat mi-am auzit fratiorul tipand. Cand m-am intors  l-am vazut pe Lupu muscand din  fratele meu . Era de doua ori cat el. Botul alb al cainelui era rosu de sange. Am inceput sa tip si imediat tata a iesit afara. L-am vazut pe tata, care este cea mai blanda fiinta pe care o cunosc, lovindul pe Lupu si m-a durut. L-a scos pe fratele meu din coltii cainelui si au mers cu el la spital. Cand s-au intors fratele meu avea o copca la pleoapa ochiului drept si tot obrazul era tot o cusatura. Cicatricele inca se vad si se vor vedea toata viata. Fusese muscat si de picior. A doua zi Lupu a disparut. L-au dat unei rude care nu avea copii mici. Multi adulti isi dadeau cu parerea ca trebuia omorat. Tata n-ar fi putut face niciodata asa ceva.

Nu stiu cum s-a intamplat dar din acel moment latratul unui caine imi dadea fiori. Toata copilarie n-am mai avut caine in curtea parintilor mei. N-am reusit sa trec niciodata peste aceasta teama si nici nu cred ca voi putea trece vreodata. Nu am incredere in caini si nu stau in preajma unui caine decat daca are lesa sau/ si botnita.

Nu-i urasc dar ma tem extraordinar de tare  de ei. Nu-i vreau neaparat omorati dar sigur nu-i vreau pe strada in preajma mea. Nu eu le-am invadat spatial ci ei sunt cei care traiesc in habitatul meu. Nu mi se pare normal ca totul in viata mea sa graviteze, datorita fobiei, in jurul cainilor. Nu-i inteleg pe cei care gasesc tot felul de scuze cainilor maidanezi care musca oameni. Ba ca oamenii erau de vina, ba ca i-au provocat, ba mai stiu eu ce. Repet nu oamenii au invadat habitatul animalelor, ci invers.

Iubitorii de animale, daca-i iubesc atat de mult sa-i ia acasa. Nu au dreptul sa-mi impuna prezenta lor in strada. Spre exemplu mie imi plac reptilele. S-ar simti comfortabil acesti iubitori de caini comunitari daca strazile ar fi pline de serpi doar fiindca-mi plac mie foarte mult si poate or mai fi vreo trei nebuni ca mine?

Jurnal de vacanta

Era prima zi cu adevarat calda a unei primaveri tarzii.

Urma sa traiesc doua premiere: calatoream prima data cu avionul  si plecam in afara granitelor tarii.

Simteam un amalgam de sentimente: emotie, un pic de teama, bucurie, nerabdare. Toate erau generate de senzatia de noutate a lucrurilor care urmau sa mi se intample.

Ma voi descurca in aeroport?

Voi gasi poarta de imbarcare?

Cum va fi in avion?

Imi vor placea locurile?

Imi vor placea oamenii?

Era un fel de nerabdare de a pleca, amestecata cu senzatia ca las ceva pretios in urma.

Primele doua “hopuri” reusisem sa le trec. Cand, trecand de poarta, m-am  “imbarcat”  intr-o  “rata” pentru a ajunge la avion, m-am speriat putin. Privind avionul din exterior imi parea tare “firav”. Asteptam decolarea ca pe un tratament amar pe care doresti sa-l iei mai repede pentru a scapa. Auzisem “ povesti” contradictorii despre zborul cu avionul. Unele spuneau ca senzatia este fascinanta, ca este o adevarata placere. Altele spuneau ca  turbulentele iti creaza un discomfort total. Sufar de rau de inaltime si, oarecum, de miscare asa ca nu ma asteptam la partea placuta.

Odata cu pornirea motoarelor tensiunea interioara atinse paroxismul. Cand avionul incepu sa se miste cred ca nici macar nu mai respiram.

Rulatul avionului pe pista a fost o adevarata placere. Viteza fantastica imi dadea o senzatie placuta. Pacat ca a durat putin! Cand avionul s-a desprins de pamant am spus : acum i-acum!  Aruncand un ochi pe geam  am vazut peisajul indepartandu-se. Am hotarat ca este mai “ sigur” sa inchid ochii pana  ajung  in nori. Fara sa privesti pe geam senzatia era chiar placuta.

La plecare ma gandisem ca cele 4 ore de zbor vor fi foarte lungi asa ca imi luasem ceva de citit. Citind nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Vedeam doar ca avionul coboara. Mi-am facut curaj  si am mai privit odata pe geam. Proasta idée!  De  la inaltimea aceea peisajul nu parea deloc propice unei “aterizari fortate” – Doamne fereste! Un oras marginit de munti si mare. Am decis sa inchid ochii din nou. Cand trenul de aterizare a atins pista m-am relaxat. Supravietuisem !

Am asteptat relaxata verificarea actelor si , luandu-mi bagajul de cala, m-am “tarat” catre iesire.

Aeroportul din Malaga mi se parea enorm.  Urma sa merg in Motril, un orasel  pe Costa del Sol ,de dimensiunea Mizilului. Cand am iesit din aeroport  reactia a fost: WOW! Era déjà dupa amiaza tarziu asa ca am urcat in masina si am plecat catre destinatia finala. Am apucat sa mai vad, cu coada ochiului, un indicator catre muzeul Pablo Picasso ( promit sa nu-l ratez la urmatoarea vizita).

Drumul era mirific! Nu stiai daca mergi cu masina sau plutesti.  Mergand cu viteza pe autostrada nu apucam sa vad decat franturi de peisaj. Eram uimita ca un copil mic ce abia descopera lumea.

Uite o agava uriasa!

Uite un cactus urias!

Uite unde sunt cocotate casele alea!

Uite un viaduct de peste 500 m inaltime!

Uite o livada de maslini!

Tunelul asta nu se mai temina? Cred ca are mai mult de 1 km.

  Eram ca un copil intr-un magazin cu jucarii .

Aproape de orele 20 ajungeam in Motril.  Mi se spusese ca este un orasel cat Mizilul si  cautam asemanari pe care din pacate nu le gaseam. Totul era foarte curat, socant de curat. Coborand  din masina, prima gura de aer respirat am simtit-o suav parfumata. Naiva am intrebat daca acolo spala strazile cu parfum .  Ulterior aveam sa descopar ca parfumul este dat de mirosul sutelor de copaci ornamentali infloriti.

Am dus bagajele in casa si am vrut sa vad orasul.

Era o seara calda iar orasul era mai frumos decat imi inchipuisem. Era atat de frumos totul incat simteam o caldura in suflet  . As fi vrut sa colid toata noaptea dar oboseala m-a impiedicat.

Dimineata m-am trezit mai tarziu ca de obicei si am inceput sa studiez locatia si imprejurimile. Stilul mediteranean al constructiilor si multitudinea plantelor exotice iti creau senzatia placuta de vacanta.

Lumina soarelui era atat de intensa incat imi ranea ochii.  Mergand pe strada vedeam oameni spalandu-si trotuarul din fata locuintei si eram socata.  Cand plecasem din Mizil, in fata locuintei mele se casca un sant enorm datorita caruia , la prima ploaie, se va umple totul de noroi.

A fost prima zi de colindat “ pe lumina”. Totul parea mult mai frumos decat vazusem cu o seara in urma ( desi n-as fi crezut ca e posibil).  Era prea devreme sa ma apuce  dorul dar simteam lipsa celor dragi cu care as fi vrut sa impart aceste minunatii. De lipsit nu-mi lipsea nimic: nici praful strazilor, nici zgomotul permanent, nici haitele de caini, nici cenusiul Mizilului. Si fiindca tot veni vorba de caini : in Motril ( ca in orice loc civilizat) nu exista caini comunitari. In schimb in fiecare casa de motrilean exista minim un caine sau o pisica. Ce ma mira era faptul ca acei caini nu latrau. Nici la oameni, nici la alti caini cand se intalneau, nici ziua lasati singuri in casa. Radeam spunand ca acolo si caini sunt civilizati.

Eram fericita ca urma sa stau in acest loc minunat o luna. Am lasat “verificarea” plajei pentru ziua urmatoare. Nefericita idée!  Urmatoarea zi a plouat. Si urmatoarea. Si urmatoarele, vreo saptamana. Stateam in casa si-mi dadeam drumul la caldura ca sa nu dardai de frig. Cand am vazut termometrul farmaciei de vis a vis aratand intr-o dupa amiaza 13 grade gata sa ma cuprinda depresia. Mai ales ca in Romania erau temperaturi exagerat de mari pentru sfarsitul lui aprilie. Voiam acasa! Localnicii spuneau ca de 40 de ani n-au mai fost temperaturi atat de scazute in acea perioana. Ma asteptasera pe mine!  Faceam haz de necaz spunand ca am “talente” deosebite- as putea ingheta si iadul!

Se apropia Pastele si vremea nu parea sa se indrepte.Urma sa mergem la munte, undeva aproape de Lanjaron, la gratar. Iesirile la iarba verde n-au facut parte niciodata din “ocupatiile” mele preferate. Ma gandeam ce “ splendoare” trebuie sa fie pe o astfel de vreme.  Mai ales ca incercasem in duminica Floriilor sa ies din casa desi batea vantul. Am vrut sa vad Mediterana.  Am rezistat 5 minute. Era atat de rece si vantul atat de puternic incat zonele de piele neacoperite erau violent biciuite de nisip. A fost chiar dureros!

A venit si Pastele! Era o zi superb! Ne-am urcat in masina si am plecat la munte.

Descopeream ca muntii lor sunt din silex si nu din calcar ca ai nostri.

 Descopeream ca strazile sunt la fel de drepte si bine facute.

 Descopeream livezile de portocali si lamai.

Locul de picnic era chiar foarte frumos. Bine amenajat, in preajma unui baraj, peisajul avand pe fundat un vechi castel cocotat in varful muntelui. Mi-a placut mai mult decat ma asteptam iesirea in natura.

 La intoarcere am vizitat finca ( ferma) unde lucrau prietenii nostrii. Aveau o herghelie  cu niste cai superbi. Mi-au aratat serele de nispores( niste fructe asemanatoare fructelor kaki) si pomii fructiferi . Am vazut pentru prima data fructe de cherimoya. Delicioase! Pamantul, zona de munte fiind, era destul de neproductiv dar fiecare planta din acea finca era irigata la radacina si i se dadeau ingrasaminte.  Totul! De la pomi pana la legume si flori ( trandafiri la fel de mari ca cei olandezi pe care-i gasim in florariile de la noi si cale minunate). Sistemul de irigatie si “hranire” a plantelor era computerizat. Fusese o zi plina si frumoasa. Mai aveam ceva mai putin de 15 zile pana la intoarcerea acasa.

A doua zi de Pasti, fiind vremea frumoasa, m-am gandit ca nu trebuie sa ratez ocazia si am mers pe plaja. Mediterana era mai albastra decat imi inchipuisem ca poate fi o mare. Si nici nu mirosea a scoici si alge intrate in descompunere. Era extreme de placut sa stai la plaja si s a admiri varfurile inzapezite ale muntilor Siera Nevada.

Soare, plaja-era ziua perfecta pentru mine!

Incepeam sa numar cu regret zilele care-mi mai ramasesera pana la intoarcerea acasa. Imi era dor de cei dragi dar de nimic altceva . In putinele zile ramase am vrut sa incerc experienta unei zile de lucru la finca. Culegeau nisporele. Programul incepea la 7 dimineata cu pauza de de o jumatate de ora la 10,00 si pauza de o ora la 14,00, si se termina la 18,30. Din nefericire  s-a intamplat sa fie cea mai calduroasa zi a sejurului meu. Munca nu era obositoare dar caldura si lumina soarelui te ucideau.  Imi inchipui cum este in toiul verii cand caldura in solar atinge si 60 de grade. A doua zi dimineata eram daramata. Aveam o durere de cap ingrozitoare si doar privitul la lumina soarelui facea ca durerea sa se intensifice si mai tare.

Ultimele zile am colindat magazinele si am incercat sa-mi intiparesc in minte fiecare locsor al orasului. Descoperisem in sudul Spaniei locul in care mi-ar fi placut sa ma nasc. Mi-as fi dorit sa fiu acolo dintotdeauna pentru ca cei dragi sa-mi fie aproape. Ma simteam mai acasa decat m-am simtit vreodata acasa la mine.  Sa-mi fie iertata lipsa de patriotism dar acolo am gasit cele mai prospete si mai gustoase mancaruri  ( la materiile prime ma refer), asa ca zicala cu : “fie painea cat de rea tot mai bine-n tara ta” n-am inteles-o. In afara oamenilor dragi sufletului meu n-am gasit nimic mai bun in Romania decat in Spania. Preturile tuturor produselor erau mai ieftine sau echivalente celor din Romania dar acolo raportul salariu-preturi este mult diferit celui de acasa.

Desi oamenii fie romani, fie spanioli se plangeau de criza, acolo am intalnit oameni fericiti. Oameni mereu zambitori, civilizati si care fredonau mergand pe strada. Romanii, in general, ii recunostei dupa hainele in culori terne si dupa fetele ingandurate. In Motril din  cei aproape 57000 locuitori 14000 sunt romani cu rezidenta, cei mai multi ajunsi acolo de la inceputul anilor 90. Sunt in general ardeleni. Am intalnit printre romani oameni apatrizi sufleteste. Spania nu o simt ca fiind tara lor iar cand se intorc in concedii in Romania nu se mai regasesc si nu se mai vad traind aici. Acum 10 ani Motrilul nu era nici pe departe orasul de astazi. Este un oras nou inconjurat de localitati pline de istorie.  Motrilul , ca si Mizilul, nu este un oras industrial si nici nu are alte orase mari aproape (  Malaga si Granada sunt la peste 100 km distanta). Motrilul avand port multi romani lucreaza in Maroc. Cea mai mare parte lucreaza in agricultura sau in constructii de locuinte ori viaducte si autostrazi.

Facandu-mi bagajul pentru venirea acasa simteam un usor regret ca plec si déjà imi planuiam  intoarcerea in acele locuri.

Ultima zi a trecut prea repede. Simtem ca las acolo o bucata de suflet si as fi vrut sa pot strange totul intr-o cutiuta pe care sa o pot lua cu mine. Drumul Motril-Malaga mi s-a parut la fel de fascinant ca la sosire.  Ajunsa in aeroport mi-am adus aminte ca nu-mi place sa zbor.  Am pasit in aeroport fara a arunca nicio privire inapoi fiindca tentatia de a ramane ar fi fost prea mare.  Pentru a-mi prelungi putin plecarea avionul a avut intarziere o ora. Imbarcarea in avion nu se mai facea cu “rata” dar odata ajunsa la poarta de imbarcare incepeam sa ma simt ca acasa. Galagia, mirosurile si urletele puradeilor faceau ca totul sa-mi fie familiar. Avionul urma sa aterizeze la Bucuresti  la orele 24,00. Pentru a ma reobisnui cu ce ma astepta in continuare natura mi-a oferit cu vreo jumatate de ora inainte de aterizare ceva turbulente. Radeam in sinea mea spunandu-mi ca la noi si in aer sunt gropi. Am aterizat si ne-am urcat in “rata” ca sa ajungem in aeroport. Desi era noapte peisajul era deprimant. Traiam un sentiment de triste, neputinta si pierdere a sperantei ca, in urmatorii 100 de ani, Romania va ajunge tara civilizata.

Calatoria fusese un “taiat necesar de aripi” cum spune un personaj drag mie al Ilenei Vulpescu.

 Regaseam drumurile pline de gropi, cladirile urate si gri, santul imens cascat in fata blocului pe care-l lasasem cu o luna in urma, haita de caini comunitari din central orasului.

Stateam si ma intrebam ironic: cum sa nu-ti fie dor de asa ceva?