Jurnal de vacanta

Era prima zi cu adevarat calda a unei primaveri tarzii.

Urma sa traiesc doua premiere: calatoream prima data cu avionul  si plecam in afara granitelor tarii.

Simteam un amalgam de sentimente: emotie, un pic de teama, bucurie, nerabdare. Toate erau generate de senzatia de noutate a lucrurilor care urmau sa mi se intample.

Ma voi descurca in aeroport?

Voi gasi poarta de imbarcare?

Cum va fi in avion?

Imi vor placea locurile?

Imi vor placea oamenii?

Era un fel de nerabdare de a pleca, amestecata cu senzatia ca las ceva pretios in urma.

Primele doua “hopuri” reusisem sa le trec. Cand, trecand de poarta, m-am  “imbarcat”  intr-o  “rata” pentru a ajunge la avion, m-am speriat putin. Privind avionul din exterior imi parea tare “firav”. Asteptam decolarea ca pe un tratament amar pe care doresti sa-l iei mai repede pentru a scapa. Auzisem “ povesti” contradictorii despre zborul cu avionul. Unele spuneau ca senzatia este fascinanta, ca este o adevarata placere. Altele spuneau ca  turbulentele iti creaza un discomfort total. Sufar de rau de inaltime si, oarecum, de miscare asa ca nu ma asteptam la partea placuta.

Odata cu pornirea motoarelor tensiunea interioara atinse paroxismul. Cand avionul incepu sa se miste cred ca nici macar nu mai respiram.

Rulatul avionului pe pista a fost o adevarata placere. Viteza fantastica imi dadea o senzatie placuta. Pacat ca a durat putin! Cand avionul s-a desprins de pamant am spus : acum i-acum!  Aruncand un ochi pe geam  am vazut peisajul indepartandu-se. Am hotarat ca este mai “ sigur” sa inchid ochii pana  ajung  in nori. Fara sa privesti pe geam senzatia era chiar placuta.

La plecare ma gandisem ca cele 4 ore de zbor vor fi foarte lungi asa ca imi luasem ceva de citit. Citind nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Vedeam doar ca avionul coboara. Mi-am facut curaj  si am mai privit odata pe geam. Proasta idée!  De  la inaltimea aceea peisajul nu parea deloc propice unei “aterizari fortate” – Doamne fereste! Un oras marginit de munti si mare. Am decis sa inchid ochii din nou. Cand trenul de aterizare a atins pista m-am relaxat. Supravietuisem !

Am asteptat relaxata verificarea actelor si , luandu-mi bagajul de cala, m-am “tarat” catre iesire.

Aeroportul din Malaga mi se parea enorm.  Urma sa merg in Motril, un orasel  pe Costa del Sol ,de dimensiunea Mizilului. Cand am iesit din aeroport  reactia a fost: WOW! Era déjà dupa amiaza tarziu asa ca am urcat in masina si am plecat catre destinatia finala. Am apucat sa mai vad, cu coada ochiului, un indicator catre muzeul Pablo Picasso ( promit sa nu-l ratez la urmatoarea vizita).

Drumul era mirific! Nu stiai daca mergi cu masina sau plutesti.  Mergand cu viteza pe autostrada nu apucam sa vad decat franturi de peisaj. Eram uimita ca un copil mic ce abia descopera lumea.

Uite o agava uriasa!

Uite un cactus urias!

Uite unde sunt cocotate casele alea!

Uite un viaduct de peste 500 m inaltime!

Uite o livada de maslini!

Tunelul asta nu se mai temina? Cred ca are mai mult de 1 km.

  Eram ca un copil intr-un magazin cu jucarii .

Aproape de orele 20 ajungeam in Motril.  Mi se spusese ca este un orasel cat Mizilul si  cautam asemanari pe care din pacate nu le gaseam. Totul era foarte curat, socant de curat. Coborand  din masina, prima gura de aer respirat am simtit-o suav parfumata. Naiva am intrebat daca acolo spala strazile cu parfum .  Ulterior aveam sa descopar ca parfumul este dat de mirosul sutelor de copaci ornamentali infloriti.

Am dus bagajele in casa si am vrut sa vad orasul.

Era o seara calda iar orasul era mai frumos decat imi inchipuisem. Era atat de frumos totul incat simteam o caldura in suflet  . As fi vrut sa colid toata noaptea dar oboseala m-a impiedicat.

Dimineata m-am trezit mai tarziu ca de obicei si am inceput sa studiez locatia si imprejurimile. Stilul mediteranean al constructiilor si multitudinea plantelor exotice iti creau senzatia placuta de vacanta.

Lumina soarelui era atat de intensa incat imi ranea ochii.  Mergand pe strada vedeam oameni spalandu-si trotuarul din fata locuintei si eram socata.  Cand plecasem din Mizil, in fata locuintei mele se casca un sant enorm datorita caruia , la prima ploaie, se va umple totul de noroi.

A fost prima zi de colindat “ pe lumina”. Totul parea mult mai frumos decat vazusem cu o seara in urma ( desi n-as fi crezut ca e posibil).  Era prea devreme sa ma apuce  dorul dar simteam lipsa celor dragi cu care as fi vrut sa impart aceste minunatii. De lipsit nu-mi lipsea nimic: nici praful strazilor, nici zgomotul permanent, nici haitele de caini, nici cenusiul Mizilului. Si fiindca tot veni vorba de caini : in Motril ( ca in orice loc civilizat) nu exista caini comunitari. In schimb in fiecare casa de motrilean exista minim un caine sau o pisica. Ce ma mira era faptul ca acei caini nu latrau. Nici la oameni, nici la alti caini cand se intalneau, nici ziua lasati singuri in casa. Radeam spunand ca acolo si caini sunt civilizati.

Eram fericita ca urma sa stau in acest loc minunat o luna. Am lasat “verificarea” plajei pentru ziua urmatoare. Nefericita idée!  Urmatoarea zi a plouat. Si urmatoarea. Si urmatoarele, vreo saptamana. Stateam in casa si-mi dadeam drumul la caldura ca sa nu dardai de frig. Cand am vazut termometrul farmaciei de vis a vis aratand intr-o dupa amiaza 13 grade gata sa ma cuprinda depresia. Mai ales ca in Romania erau temperaturi exagerat de mari pentru sfarsitul lui aprilie. Voiam acasa! Localnicii spuneau ca de 40 de ani n-au mai fost temperaturi atat de scazute in acea perioana. Ma asteptasera pe mine!  Faceam haz de necaz spunand ca am “talente” deosebite- as putea ingheta si iadul!

Se apropia Pastele si vremea nu parea sa se indrepte.Urma sa mergem la munte, undeva aproape de Lanjaron, la gratar. Iesirile la iarba verde n-au facut parte niciodata din “ocupatiile” mele preferate. Ma gandeam ce “ splendoare” trebuie sa fie pe o astfel de vreme.  Mai ales ca incercasem in duminica Floriilor sa ies din casa desi batea vantul. Am vrut sa vad Mediterana.  Am rezistat 5 minute. Era atat de rece si vantul atat de puternic incat zonele de piele neacoperite erau violent biciuite de nisip. A fost chiar dureros!

A venit si Pastele! Era o zi superb! Ne-am urcat in masina si am plecat la munte.

Descopeream ca muntii lor sunt din silex si nu din calcar ca ai nostri.

 Descopeream ca strazile sunt la fel de drepte si bine facute.

 Descopeream livezile de portocali si lamai.

Locul de picnic era chiar foarte frumos. Bine amenajat, in preajma unui baraj, peisajul avand pe fundat un vechi castel cocotat in varful muntelui. Mi-a placut mai mult decat ma asteptam iesirea in natura.

 La intoarcere am vizitat finca ( ferma) unde lucrau prietenii nostrii. Aveau o herghelie  cu niste cai superbi. Mi-au aratat serele de nispores( niste fructe asemanatoare fructelor kaki) si pomii fructiferi . Am vazut pentru prima data fructe de cherimoya. Delicioase! Pamantul, zona de munte fiind, era destul de neproductiv dar fiecare planta din acea finca era irigata la radacina si i se dadeau ingrasaminte.  Totul! De la pomi pana la legume si flori ( trandafiri la fel de mari ca cei olandezi pe care-i gasim in florariile de la noi si cale minunate). Sistemul de irigatie si “hranire” a plantelor era computerizat. Fusese o zi plina si frumoasa. Mai aveam ceva mai putin de 15 zile pana la intoarcerea acasa.

A doua zi de Pasti, fiind vremea frumoasa, m-am gandit ca nu trebuie sa ratez ocazia si am mers pe plaja. Mediterana era mai albastra decat imi inchipuisem ca poate fi o mare. Si nici nu mirosea a scoici si alge intrate in descompunere. Era extreme de placut sa stai la plaja si s a admiri varfurile inzapezite ale muntilor Siera Nevada.

Soare, plaja-era ziua perfecta pentru mine!

Incepeam sa numar cu regret zilele care-mi mai ramasesera pana la intoarcerea acasa. Imi era dor de cei dragi dar de nimic altceva . In putinele zile ramase am vrut sa incerc experienta unei zile de lucru la finca. Culegeau nisporele. Programul incepea la 7 dimineata cu pauza de de o jumatate de ora la 10,00 si pauza de o ora la 14,00, si se termina la 18,30. Din nefericire  s-a intamplat sa fie cea mai calduroasa zi a sejurului meu. Munca nu era obositoare dar caldura si lumina soarelui te ucideau.  Imi inchipui cum este in toiul verii cand caldura in solar atinge si 60 de grade. A doua zi dimineata eram daramata. Aveam o durere de cap ingrozitoare si doar privitul la lumina soarelui facea ca durerea sa se intensifice si mai tare.

Ultimele zile am colindat magazinele si am incercat sa-mi intiparesc in minte fiecare locsor al orasului. Descoperisem in sudul Spaniei locul in care mi-ar fi placut sa ma nasc. Mi-as fi dorit sa fiu acolo dintotdeauna pentru ca cei dragi sa-mi fie aproape. Ma simteam mai acasa decat m-am simtit vreodata acasa la mine.  Sa-mi fie iertata lipsa de patriotism dar acolo am gasit cele mai prospete si mai gustoase mancaruri  ( la materiile prime ma refer), asa ca zicala cu : “fie painea cat de rea tot mai bine-n tara ta” n-am inteles-o. In afara oamenilor dragi sufletului meu n-am gasit nimic mai bun in Romania decat in Spania. Preturile tuturor produselor erau mai ieftine sau echivalente celor din Romania dar acolo raportul salariu-preturi este mult diferit celui de acasa.

Desi oamenii fie romani, fie spanioli se plangeau de criza, acolo am intalnit oameni fericiti. Oameni mereu zambitori, civilizati si care fredonau mergand pe strada. Romanii, in general, ii recunostei dupa hainele in culori terne si dupa fetele ingandurate. In Motril din  cei aproape 57000 locuitori 14000 sunt romani cu rezidenta, cei mai multi ajunsi acolo de la inceputul anilor 90. Sunt in general ardeleni. Am intalnit printre romani oameni apatrizi sufleteste. Spania nu o simt ca fiind tara lor iar cand se intorc in concedii in Romania nu se mai regasesc si nu se mai vad traind aici. Acum 10 ani Motrilul nu era nici pe departe orasul de astazi. Este un oras nou inconjurat de localitati pline de istorie.  Motrilul , ca si Mizilul, nu este un oras industrial si nici nu are alte orase mari aproape (  Malaga si Granada sunt la peste 100 km distanta). Motrilul avand port multi romani lucreaza in Maroc. Cea mai mare parte lucreaza in agricultura sau in constructii de locuinte ori viaducte si autostrazi.

Facandu-mi bagajul pentru venirea acasa simteam un usor regret ca plec si déjà imi planuiam  intoarcerea in acele locuri.

Ultima zi a trecut prea repede. Simtem ca las acolo o bucata de suflet si as fi vrut sa pot strange totul intr-o cutiuta pe care sa o pot lua cu mine. Drumul Motril-Malaga mi s-a parut la fel de fascinant ca la sosire.  Ajunsa in aeroport mi-am adus aminte ca nu-mi place sa zbor.  Am pasit in aeroport fara a arunca nicio privire inapoi fiindca tentatia de a ramane ar fi fost prea mare.  Pentru a-mi prelungi putin plecarea avionul a avut intarziere o ora. Imbarcarea in avion nu se mai facea cu “rata” dar odata ajunsa la poarta de imbarcare incepeam sa ma simt ca acasa. Galagia, mirosurile si urletele puradeilor faceau ca totul sa-mi fie familiar. Avionul urma sa aterizeze la Bucuresti  la orele 24,00. Pentru a ma reobisnui cu ce ma astepta in continuare natura mi-a oferit cu vreo jumatate de ora inainte de aterizare ceva turbulente. Radeam in sinea mea spunandu-mi ca la noi si in aer sunt gropi. Am aterizat si ne-am urcat in “rata” ca sa ajungem in aeroport. Desi era noapte peisajul era deprimant. Traiam un sentiment de triste, neputinta si pierdere a sperantei ca, in urmatorii 100 de ani, Romania va ajunge tara civilizata.

Calatoria fusese un “taiat necesar de aripi” cum spune un personaj drag mie al Ilenei Vulpescu.

 Regaseam drumurile pline de gropi, cladirile urate si gri, santul imens cascat in fata blocului pe care-l lasasem cu o luna in urma, haita de caini comunitari din central orasului.

Stateam si ma intrebam ironic: cum sa nu-ti fie dor de asa ceva?