Respect domnule DOCTOR!

Respect domnule DOCTOR!

Am avut fericirea sa nu traiesc multe experiente legate de spitalele romanesti. Putinele traite mi-au lasat un gust amar. M-au facut sa ma rog la Dumnezeu sa mor de moarte buna, sa nu ajung vreodata intr-un spital romanesc. Ultima experienta m-a facut totusi sa cred ca, daca Dumnezeu te iubeste, din spitalele noastre poti iesi viu.

Anul trecut, pe 8 decembrie, mama s-a simtit rau . Ajunsa la spitalul din Mizil i s-a pus o perfuzie si a fost lasata sa moara. Simtindu-se tot mai rau am luat-o si am plecat spre Spitalul Judetean Ploiesti. Era foarte grav. In 2 ore i s-au facut investigatiile si a fost operata. Asteptam infrigurata iesirea medicului din sala de operatie pentru a-i cere vesti despre mama. Nu eram singura care asteptam . Era aproape 12 noaptea si nu iesise din sala . Cand a aparut mi s-a cam taiat elanul. Nu parea cea mai abordabila persoana. Parea dur si necomunicativ. I se citea oboseala pe fata. In cateva cuvinte mi-a explicat ca , laparoscopic, mamei i s-a scos bila si ca evolutia din zilele urmatoare este foarte importanta. Avea deja infectie ceea ce putea declansa o pancreatita. Refuzam sa cred si sa concep ca asa ceva este posibil. Zilele urmatoare au confirmat previziunile sumbre ale medicului. In mintea mea pancreatita era egal cu moartea. Refuzam sa cred ! Mama se simtea din ce in ce mai rau. In seara de 17 decembrie a facut febra mare. Asistentele au sunat medicul care le-a spus pentru a doua zi sa o pregateasca de operatie. Cand am ajuns eu era deja in sala. In jurul pranzului medicul a iesit din operatie. L-am abordat si i-am cerut detalii. Mi-a spus ca mama are o pancreatita urata, ca au deschis-o si au efectuat lavaj abdominal. Am intrebat cat este de grav. Raspunsul m-a naucit :“ am facut tot ce depindea de mine, restul depinde de Dumnezeu”. La insistenta mea de a -mi exprima in procente sansele de supravietuire raspunsul a fost:“ din pacate , de pancreatita, se mai si moare”.  Mi-a spus ca o pot vedea la terapie intensiva si sa nu ma sperii ca este plina de furtune. Avea doua sonde, sapte tuburi de dren si perfuzie. Noaptea acelei zile am petrecut-o singura in fata terapiei.  Nu vreti sa stiti care este sentimentul pe care-l traiesti cand sunt scosi din terapie intensiva 5 morti si te intrebi daca vreunul dintre ei este al tau. Timp de 10 zile cat a stat la terapie intensiva, am pazit usa. N-am stiut niciodata sa spun , nimanui, “te iubesc”, pot doar sa o arat.Atunci i-am spus mamei pentru prima data. Nimeni nu avea voie sa intre la mama, in cele doua ore in care era permisa vizita, decat cu zambetul pe buze. Toti trebuiau sa-i spuna cat de bine arata si sa debordeze de optimism. Ajunsesera asistentele sa nu permita accesul la mama decat cu acordul meu. Desi acolo ingrijirea bolnavului apartine medicului din terapie, chirurgul trecea in fiecare zi sa o vada pe mama. Ma gandeam cu groaza la momentul transferarii in salon. Cunosteam conditiile de acolo. Dupa cateva zile m-am dus sa “vorbesc” cu chirurgul. Replica primita mi-a confirmat ceea ce incepeam sa banuiesc. Omul era un inger. Citez: “ Doamna, lucrurile aceste nu se pot cumpara cu bani!”. Cand mama a fost mutata in salon m-am muta si eu in spital. Avea nevoie de ingrijire permanenta si nu aveam cum sa o las pe mana infirmierelor. Ar fi insemnat sa o abandonez. Modul in care acestea trateaza pacientii este strigator la cer. Am descoperit atunci ca sistemul sanitar romanesc nu asigura decat gazduire si priceperea medicilor. Din acea zi am cumparat tot ceea ce era necesar bolnavului: seringi, fase, branule, pungi de dren, perfuzoare, etc. Pe langa toate astea cumparam si medicamentul principal : sandostatin-90 ron pe zi. Doua luni si jumatate am trait asa, acolo. Am cunoscut fiecare asistenta, fiecare infirmiera, fiecare medic al sectiei. Am facut cunostinta cu gandacii din saloane, cu toaletele insalubre, cu mirosurile pestilentiale, cu aroganta infirmierelor, cu autosuficienta unor asistente. Aveam sa descopar ca medicul mamei era cel mai cautat doctor chirurg. Dupa aproape trei luni de lupta mama pleca din spitalul judetean vie si sanatoasa. Era un adevarat miracol!

Acum vreau sa vorbesc despre ingerul care a facut posibil acest miracol. Acesta se numeste Dan Oprea. Este medic chirurg in sectia Chirurgie 2 a Spitalului Judetean. Nu este cel mai iubit medic al sectie. Nici de catre infirmiere, nici de catre asistente, nici de catre conducerea spitalului. De ce? Motivul : pentru el pacientul reprezinta prioritatea. Pentru pacient se certa cu toti cei enumerati mai sus. Pana anul trecut nu credeam ca in sistemul sanitar romanesc exista astfel de oameni. Credeam ca toti cei ca el au plecat afara. Dupa ce-si facea treaba de chirurg acest om vindeca cu vorba. In fiecare dimineata, la vizita, se aseza pe patul fiecarui pacient si discuta cu acesta: cum se mai simte, ce proceduri va practica in continuare, glumea cu pacientii, ii intreba de neajunsuri. Totul cu un calm si o bunanate de care nu l-ai fi crezut capabil privindu-l. Timp de trei luni prin acel salon au trecut sute de paciente. Cu toate bolile si de toate conditiile sociale. Pentru Dr. Dan Oprea nu exista diferenta. Toate erau tratate cu aceeasi atentie si daruire. Nu l-am vazut niciodata nervos pe un pacient. Indiferent cat de aberant era acesta. In schimb l-am vazut nervos pe asistentele care greseau un procedeu, pe infirmierele care nu-si faceau treaba pentru care erau platite, pe Stambeanu care nu aproba o tomografie ce era vitala pentru conduita de urmat in cazul unui pacient. L-am vazut pe acest om traind si facand cu pasiune meseria careia isi dedicase viata. L-am vazut venind sa-si vada pacientii in fiecare dintre zilele acelei perioade ( libere sau nu) inclusiv in ziua de 31 decembrie cand deja anuntase ca nu mai vine. L-am vazut afectat emotional dupa o interventie grea sau care producea suferinta bolnavului. L-am vazut fericit cand lucrurile evoluau bine. Niciodata nu-ti dadea sperante false si intotdeauna iti prezenta varianta cea mai pesimista. Acest om avea zile cu peste 10 interventii chirurgicale. Timp de 3 luni cat am stat acolo nu am vazut sau auzit sa fi pierdut vreun pacient. Nu am auzit vreun pacient sau apartinator spunand un lucru rau sau nepotrivit despre chirurgul Dan Oprea.  Pentru mine acest om a facut un miracol . Cand ma rog, prima data multumesc lui Dumnezeu ca acest om exista. Nu mi-ar ajunge o viata sa-mi exprim recunostinta! Acest om este cel care a avut curajul sa prezinte realitatea din Spitalul Judetean. Pentru acest motiv conducerea spitalului incearca sa insinueze ca ar fi nebun. Poate  este “ nebun” ca incearca sa se impotrivesca sistemului, ca incearca sa scoata la suprafata gunoiul ascuns sub pres, ca incearca sa faca medicina performanta in niste conditii infecte cand ar putea sa faca avere lucrand oriunde afara, ca reuseste operatii care nu se fac in multe din spitalele romanesti, ca inoata impotriva “ curentului”. Eu una mi-as dori ca in tara mea sa fie numai astfel de “ nebuni”. Doar cand acesti “ nebuni” vor fi mai multi decat oamenii “normali” Romania va fi tara pe care mi-o doresc. Pana atunci ma rog doar ca  acestia , putini, sa nu-si ia lumea in cap satui sa se lupte cu morile de vant.

Respect domnule doctor! Dumneavostra sunteti exceptia care confirma regula. In Romania daca vrei sa fii medic cu adevarat, se poate.