Era prima zi cu adevarat calda a unei primaveri tarzii.
Urma sa traiesc doua premiere: calatoream prima data cu
avionul si plecam in afara granitelor
tarii.
Simteam un amalgam de sentimente: emotie, un pic de teama,
bucurie, nerabdare. Toate erau generate de senzatia de noutate a lucrurilor care
urmau sa mi se intample.
Ma voi descurca in aeroport?
Voi gasi poarta de imbarcare?
Cum va fi in avion?
Imi vor placea locurile?
Imi vor placea oamenii?
Era un fel de nerabdare de a pleca, amestecata cu senzatia ca
las ceva pretios in urma.
Primele doua “hopuri” reusisem sa le trec. Cand, trecand de
poarta, m-am “imbarcat” intr-o “rata”
pentru a ajunge la avion, m-am speriat putin. Privind avionul din exterior imi
parea tare “firav”. Asteptam decolarea ca pe un tratament amar pe care doresti
sa-l iei mai repede pentru a scapa. Auzisem “ povesti” contradictorii despre
zborul cu avionul. Unele spuneau ca senzatia este fascinanta, ca este o
adevarata placere. Altele spuneau ca
turbulentele iti creaza un discomfort total. Sufar de rau de inaltime si,
oarecum, de miscare asa ca nu ma asteptam la partea placuta.
Odata cu pornirea motoarelor tensiunea interioara atinse paroxismul.
Cand avionul incepu sa se miste cred ca nici macar nu mai respiram.
Rulatul avionului pe pista a fost o adevarata placere.
Viteza fantastica imi dadea o senzatie placuta. Pacat ca a durat putin! Cand
avionul s-a desprins de pamant am spus : acum i-acum! Aruncand un ochi pe geam am vazut peisajul indepartandu-se. Am hotarat
ca este mai “ sigur” sa inchid ochii pana ajung in nori. Fara sa privesti pe geam senzatia era
chiar placuta.
La plecare ma gandisem ca cele 4 ore de zbor vor fi foarte
lungi asa ca imi luasem ceva de citit. Citind nu mi-am dat seama cat de repede
a trecut timpul. Vedeam doar ca avionul coboara. Mi-am facut curaj si am mai privit odata pe geam. Proasta idée!
De
la inaltimea aceea peisajul nu parea deloc propice unei “aterizari
fortate” – Doamne fereste! Un oras marginit de munti si mare. Am decis sa inchid
ochii din nou. Cand trenul de aterizare a atins pista m-am relaxat.
Supravietuisem !
Am asteptat relaxata verificarea actelor si , luandu-mi
bagajul de cala, m-am “tarat” catre iesire.
Aeroportul din Malaga mi se parea enorm. Urma sa merg in Motril, un orasel pe Costa del Sol ,de dimensiunea Mizilului.
Cand am iesit din aeroport reactia a
fost: WOW! Era déjà dupa amiaza tarziu asa ca am urcat in masina si am plecat
catre destinatia finala. Am apucat sa mai vad, cu coada ochiului, un indicator
catre muzeul Pablo Picasso ( promit sa nu-l ratez la urmatoarea vizita).
Drumul era mirific! Nu stiai daca mergi cu masina sau
plutesti. Mergand cu viteza pe
autostrada nu apucam sa vad decat franturi de peisaj. Eram uimita ca un copil
mic ce abia descopera lumea.
Uite o agava uriasa!
Uite un cactus urias!
Uite unde sunt cocotate casele alea!
Uite un viaduct de peste 500 m inaltime!
Uite o livada de maslini!
Tunelul asta nu se mai temina? Cred ca are mai mult de 1 km.
Eram ca un copil
intr-un magazin cu jucarii .
Aproape de orele 20 ajungeam in Motril. Mi se spusese ca este un orasel cat Mizilul si
cautam asemanari pe care din pacate nu
le gaseam. Totul era foarte curat, socant de curat. Coborand din masina, prima gura de aer respirat am
simtit-o suav parfumata. Naiva am intrebat daca acolo spala strazile cu parfum . Ulterior aveam sa descopar ca parfumul este
dat de mirosul sutelor de copaci ornamentali infloriti.
Am dus bagajele in casa si am vrut sa vad orasul.
Era o seara calda iar orasul era mai frumos decat imi
inchipuisem. Era atat de frumos totul incat simteam o caldura in suflet . As fi vrut sa colid toata noaptea dar
oboseala m-a impiedicat.
Dimineata m-am trezit mai tarziu ca de obicei si am inceput
sa studiez locatia si imprejurimile. Stilul mediteranean al constructiilor si
multitudinea plantelor exotice iti creau senzatia placuta de vacanta.
Lumina soarelui era atat de intensa incat imi ranea ochii. Mergand pe strada vedeam oameni spalandu-si
trotuarul din fata locuintei si eram socata.
Cand plecasem din Mizil, in fata locuintei mele se casca un sant enorm
datorita caruia , la prima ploaie, se va umple totul de noroi.
A fost prima zi de colindat “ pe lumina”. Totul parea mult
mai frumos decat vazusem cu o seara in urma ( desi n-as fi crezut ca e
posibil). Era prea devreme sa ma apuce dorul dar simteam lipsa celor dragi cu care as
fi vrut sa impart aceste minunatii. De lipsit nu-mi lipsea nimic: nici praful
strazilor, nici zgomotul permanent, nici haitele de caini, nici cenusiul
Mizilului. Si fiindca tot veni vorba de caini : in Motril ( ca in orice loc
civilizat) nu exista caini comunitari. In schimb in fiecare casa de motrilean
exista minim un caine sau o pisica. Ce ma mira era faptul ca acei caini nu
latrau. Nici la oameni, nici la alti caini cand se intalneau, nici ziua lasati
singuri in casa. Radeam spunand ca acolo si caini sunt civilizati.
Eram fericita ca urma sa stau in acest loc minunat o luna.
Am lasat “verificarea” plajei pentru ziua urmatoare. Nefericita idée! Urmatoarea zi a plouat. Si urmatoarea. Si
urmatoarele, vreo saptamana. Stateam in casa si-mi dadeam drumul la caldura ca
sa nu dardai de frig. Cand am vazut termometrul farmaciei de vis a vis aratand
intr-o dupa amiaza 13 grade gata sa ma cuprinda depresia. Mai ales ca in Romania
erau temperaturi exagerat de mari pentru sfarsitul lui aprilie. Voiam acasa!
Localnicii spuneau ca de 40 de ani n-au mai fost temperaturi atat de scazute in
acea perioana. Ma asteptasera pe mine! Faceam haz de necaz spunand ca am “talente”
deosebite- as putea ingheta si iadul!
Se apropia Pastele si vremea nu parea sa se indrepte.Urma sa
mergem la munte, undeva aproape de Lanjaron, la gratar. Iesirile la iarba verde
n-au facut parte niciodata din “ocupatiile” mele preferate. Ma gandeam ce “
splendoare” trebuie sa fie pe o astfel de vreme. Mai ales ca incercasem in duminica Floriilor
sa ies din casa desi batea vantul. Am vrut sa vad Mediterana. Am rezistat 5 minute. Era atat de rece si
vantul atat de puternic incat zonele de piele neacoperite erau violent biciuite
de nisip. A fost chiar dureros!
A venit si Pastele! Era o zi superb! Ne-am urcat in masina
si am plecat la munte.
Descopeream ca muntii lor sunt din silex si nu din calcar ca
ai nostri.
Descopeream ca
strazile sunt la fel de drepte si bine facute.
Descopeream livezile
de portocali si lamai.
Locul de picnic era chiar foarte frumos. Bine amenajat, in
preajma unui baraj, peisajul avand pe fundat un vechi castel cocotat in varful
muntelui. Mi-a placut mai mult decat ma asteptam iesirea in natura.
La intoarcere am
vizitat finca ( ferma) unde lucrau prietenii nostrii. Aveau o herghelie cu niste cai superbi. Mi-au aratat serele de
nispores( niste fructe asemanatoare fructelor kaki) si pomii fructiferi . Am
vazut pentru prima data fructe de cherimoya. Delicioase! Pamantul, zona de
munte fiind, era destul de neproductiv dar fiecare planta din acea finca era
irigata la radacina si i se dadeau ingrasaminte. Totul! De la pomi pana la legume si flori (
trandafiri la fel de mari ca cei olandezi pe care-i gasim in florariile de la
noi si cale minunate). Sistemul de irigatie si “hranire” a plantelor era
computerizat. Fusese o zi plina si frumoasa. Mai aveam ceva mai putin de 15
zile pana la intoarcerea acasa.
A doua zi de Pasti, fiind vremea frumoasa, m-am gandit ca nu
trebuie sa ratez ocazia si am mers pe plaja. Mediterana era mai albastra decat
imi inchipuisem ca poate fi o mare. Si nici nu mirosea a scoici si alge intrate
in descompunere. Era extreme de placut sa stai la plaja si s a admiri varfurile
inzapezite ale muntilor Siera Nevada.
Soare, plaja-era ziua perfecta pentru mine!
Incepeam sa numar cu regret zilele care-mi mai ramasesera
pana la intoarcerea acasa. Imi era dor de cei dragi dar de nimic altceva . In
putinele zile ramase am vrut sa incerc experienta unei zile de lucru la finca.
Culegeau nisporele. Programul incepea la 7 dimineata cu pauza de de o jumatate
de ora la 10,00 si pauza de o ora la 14,00, si se termina la 18,30. Din
nefericire s-a intamplat sa fie cea mai
calduroasa zi a sejurului meu. Munca nu era obositoare dar caldura si lumina
soarelui te ucideau. Imi inchipui cum
este in toiul verii cand caldura in solar atinge si 60 de grade. A doua zi
dimineata eram daramata. Aveam o durere de cap ingrozitoare si doar privitul la
lumina soarelui facea ca durerea sa se intensifice si mai tare.
Ultimele zile am colindat magazinele si am incercat sa-mi
intiparesc in minte fiecare locsor al orasului. Descoperisem in sudul Spaniei
locul in care mi-ar fi placut sa ma nasc. Mi-as fi dorit sa fiu acolo
dintotdeauna pentru ca cei dragi sa-mi fie aproape. Ma simteam mai acasa decat
m-am simtit vreodata acasa la mine.
Sa-mi fie iertata lipsa de patriotism dar acolo am gasit cele mai
prospete si mai gustoase mancaruri ( la
materiile prime ma refer), asa ca zicala cu : “fie painea cat de rea tot mai
bine-n tara ta” n-am inteles-o. In afara oamenilor dragi sufletului meu n-am
gasit nimic mai bun in Romania decat in Spania. Preturile tuturor produselor
erau mai ieftine sau echivalente celor din Romania dar acolo raportul
salariu-preturi este mult diferit celui de acasa.
Desi oamenii fie romani, fie spanioli se plangeau de criza,
acolo am intalnit oameni fericiti. Oameni mereu zambitori, civilizati si care
fredonau mergand pe strada. Romanii, in general, ii recunostei dupa hainele in
culori terne si dupa fetele ingandurate. In Motril din cei aproape 57000 locuitori 14000 sunt romani
cu rezidenta, cei mai multi ajunsi acolo de la inceputul anilor 90. Sunt in
general ardeleni. Am intalnit printre romani oameni apatrizi sufleteste. Spania
nu o simt ca fiind tara lor iar cand se intorc in concedii in Romania nu se mai
regasesc si nu se mai vad traind aici. Acum 10 ani Motrilul nu era nici pe
departe orasul de astazi. Este un oras nou inconjurat de localitati pline de
istorie. Motrilul , ca si Mizilul, nu
este un oras industrial si nici nu are alte orase mari aproape ( Malaga si Granada
sunt la peste 100 km distanta). Motrilul avand port multi romani lucreaza in
Maroc. Cea mai mare parte lucreaza in agricultura sau in constructii de
locuinte ori viaducte si autostrazi.
Facandu-mi bagajul pentru venirea acasa simteam un usor
regret ca plec si déjà imi planuiam intoarcerea in acele locuri.
Ultima zi a trecut prea repede. Simtem ca las acolo o bucata
de suflet si as fi vrut sa pot strange totul intr-o cutiuta pe care sa o pot
lua cu mine. Drumul Motril-Malaga mi s-a parut la fel de fascinant ca la
sosire. Ajunsa in aeroport mi-am adus
aminte ca nu-mi place sa zbor. Am pasit
in aeroport fara a arunca nicio privire inapoi fiindca tentatia de a ramane ar
fi fost prea mare. Pentru a-mi prelungi
putin plecarea avionul a avut intarziere o ora. Imbarcarea in avion nu se mai
facea cu “rata” dar odata ajunsa la poarta de imbarcare incepeam sa ma simt ca
acasa. Galagia, mirosurile si urletele puradeilor faceau ca totul sa-mi fie
familiar. Avionul urma sa aterizeze la Bucuresti la orele 24,00. Pentru a ma reobisnui cu ce
ma astepta in continuare natura mi-a oferit cu vreo jumatate de ora inainte de
aterizare ceva turbulente. Radeam in sinea mea spunandu-mi ca la noi si in aer
sunt gropi. Am aterizat si ne-am urcat in “rata” ca sa ajungem in aeroport. Desi
era noapte peisajul era deprimant. Traiam un sentiment de triste, neputinta si
pierdere a sperantei ca, in urmatorii 100 de ani, Romania va ajunge tara
civilizata.
Calatoria fusese un “taiat necesar de aripi” cum spune un
personaj drag mie al Ilenei Vulpescu.
Regaseam drumurile
pline de gropi, cladirile urate si gri, santul imens cascat in fata blocului pe
care-l lasasem cu o luna in urma, haita de caini comunitari din central orasului.
Stateam si ma intrebam ironic: cum sa nu-ti fie dor de asa
ceva?
